Iar visez… ©

Simt o răceală în jurul meu. Nu are logică, mai devreme îmi era cald, cum se poate să îmi fie deja frig? Deschid ochii şi îmi văd uşa casei mele din bloc. Sunt pe scara blocului… cum am ajuns aici? În jurul meu este lipsit de lumină şi tot ce pot auzi este becul care licăre agresiv la câteva secunde. Deschid uşa şi o lumină uşoară îmi forţează ochii la adaptare. Sunt în apartamentul meu. Acelaşi apartament în care am trăit o viaţă şi în care m-am bucurat de multele momente frumoase din existenţa mea de câteva toamne.

Intru încet, parcă nevrând să deranjez calmul locuinţei mele şi mă pregătesc să îmi salut tatăl ştiind că el este cu siguranţă acasă. Închid uşa după mine şi fac câţiva paşi mai aproape de holul nostru. Nu aud nimic în jurul meu. Nu bormaşina vecinului, nici uşile trândindu-se pe scară şi nici măcar vocile vecinilor care stăteau în faţa blocului depănând amintiri din frumoasa copilărie. Uitându-mă mai de aprope, casa pare neliniştitor de statică şi parcă ceva nu este la locul lui.

Din spatele meu un scârţâit îmi face toată pielea să tresară şi simt cum bătăile inimii îmi cresc. Mă întorc încet şi văd că uşa apartamentului meu este larg deschisă, însă eu îmi aduc aminte perfect cum am închis-o. Înăuntrul scării care înainte îmi oferea siguranţa obişnuitului, acum a fost înlocuit de void. Un void crunt de întunecat, rece şi oribil de tăcut.

Nu îmi pot dezlipi ochii de la acest void şi simt că ar trebui să fac ceva orice. Nemaiputând să îmi ţin privirea aţintită, clipesc brusc pentru a-mi revitaliza privirea însă peisajul din faţa mea s-a schimbat. În tot acest void, două lumini albe clare se pot vedea. Să fie oare nişte becuri de la un vecin care a lăsat uşa deschisă? Nu reuşesc să îmi termin ideea în minte că o mână prinde tocul uşii şi uşor ajung la sinistra realizare că cele două lumini sunt nişte ochi albi puri, fără nici un fel de urmă umană, ataşaţi la o siluetă subţire neagră.

Respir din ce în ce mai greu şi doresc să mă îndrept spre camera tatălui pentru a găsi siguranţa pe care mi-o oferă mereu în situaţiile imposibile. Mă întorc la 180 de grade şi încerc să fug dar pic pe jos. Nu îmi pot mişca picioarele. Încerc să ţip însă nimic nu iese, decât un oftat slab de parcă corzile vocale mi-au fost răpuse. Încep să mă târăsc spre camera tatălui încercând să mă îndepărtez de această creatură însă frica mă îndeamnă să îmi întorc capul deoarece nu am mai auzit nici un zgomot din spatele meu.

Întunericul mergător se apropie şi pot vedea deja cum se apleacă la nivelul meu, încă la o distanţă considerabilă. Pot vedea mai uşor trăsăturile macabre ale acestei creaturi. Lipsa gurii, a hainelor, a oricărei trăsături care să îmi liniştească mintea tulburată. Doar o pereche de ochi ca două faruri albe şi un întuneric exact ca cel de care ne temeam când eram mici. Mă târăsc şi mai tare, utilizând orice fel de forţă care mi-a rămas de la frica ce îmi îngheaţă sângele în vene.

Ajung în dreptul camerei tatălui meu şi încerc să îl avertizez dar nu îmi iese nimic pe gură. Tatăl meu se ridică din scaunul său şi apropiindu-se încet de mine mă întreabă de ce mă târăsc şi ce este în neregulă. Un fior îmi fuge pe spinare şi cu mare teroare îmi întorc capul. Creatura se afla la nici doi metri de mine. În momentul în care privirile ni se întâlnesc, cu o viteză incredibilă, întunericul este deasupra mea.

Îi simt mâinile reci pe gâtul meu, ochii orbitori îmi fură încet simţul văzului şi un sunet puternic static îmi sparge timpanele. Îmi pierd încet cunoştinţa şi simt cum îmi pierd şi suflarea.

Unde mă aflu? Mă întreb, parcă ţipând în minte, ţiuitul încă fiind în urechile mele, însă aflându-mă în pat. Am visat cumva în tot acest timp?

Aşa este. Este acelaşi vis… acelaşi vis pe care îl am de câţiva ani.

Îmi pun mâinile la gât şi pot simţi cum acesta frige şi mă doare. Este prima dată în aceşti ani când creatura reuşeşte să mă prindă în somn. Îmi mângâi încet gâtul în timp ce mă întreb dacă nu cumva următoarea dată va fi şi ultima…